Asta am devenit

în anii ăştia am învăţat că pot face multe
pot sări în pat, pot scrie
sau pot să nu mişc un deget
că tot o să mi se urce la cap pân’ la urmă
pot să mă gândesc la lucruri frumoase
sau să transpir de unul singur prin încăperi
că tot nu o să cred
nu o să pot crede-n nimic

nimic nu îmi foloseşte
nimic nu îmi foloseşte
mi-e lene şi scârbă să stau pe-ntuneric
să lucrez ca un roboţel japonez
la ceva ce n-o să semene în final
nici cu un porsche
nici cu-o treierătoare

sunt dintre cei pe care lumea îi aruncă în joc
până scoate untul din ei
stăm scufundaţi până la gât în nisipul fierbinte
şi nu spunem nici un cuvânt
să nu ne tulburăm între noi
să nu ne-o ia moartea înainte

nişte omuleţi neîncrezători şi retraşi
însinguraţi între fălcile unui mecanism
setat pentru autodistrugere
noi nu avem nume noi nu avem viitor

nu îmi e frică nu îmi mai e frică

asta am devenit.


Claudiu Komartin